Pantocrator

Tainele sunt râulețe ale harului dumnezeiesc care-i irigă cu apă vie pe credincioși. Nu există altă cale, alt mijloc pentru ca cineva să primească har dumnezeiesc. Cel ce propovăduiește altă cale este de altă credință și rătăcit.

Necesară pentru lucrarea mântuirii este credința, viața trăită după poruncile dumnezeiești, harul dumnezeiesc – care se oferă prin Sfintele Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Euharistia sau Împărtășirea, Cununia, Hirotonia și Maslu) – și clerul, pe care l-a instituit Domnul.

Participarea la viața Bisericii și lucrarea mântuirii în sânul acesteia îi impune fiecărui credincios următoarele obligații: Să creadă așa cum crede întreaga Biserică de la început și până astăzi. Să cerceteze fiecare cuget, fie că-i al lui, fie că-i străin, după criteriile acesteia, și să nu îngăduie sinelui său nici cel mai mic dezacord cu învățătura Bisericii, de vreme ce aceasta este stâlp și temelie a adevărului (Timotei 3, 15).*

…

*Cuvântare a Sf. Teofan Zăvorâtul (1815-1894), fragment, în vol. Unde se află adevărul?, editat de mănăstirea Paraklitou, Oropos Attikis, 1986, apud. Măreția Ortodoxiei, Mărturii biblice și patristice, trad. de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 126-127.

„În Moldova, boierii sunt mai bogați decât în Muntenia. În această  din urmă provincie, toți boierii, obișnuiți să-și găsească rostul vieții în diferite slujbe date de Curte, nu se îngrijesc de moșiile lor, de satele de pe acestea, preferând viața de curteni ce stau de pomană. La Iași, mai toți boierii sunt bogați și, în loc să umble după favorurile domnitorului, mai curând le disprețuiesc. O parte din an și-o petrec la moșie, îngrijind pământul care, cu puțină bătaie de cap, le aduce venituri mari. De aceea au și de unde cheltui; duc o viață îmbelșugată; casele lor sunt mari și bine mobilate, și tot ce-i înconjoară este de bun gust, ceea ce nu se prea vede la București, unde putem spune chiar că domnește un soi de sărăcie…”

Viceconsulul nostru, care doar trecuse prin București, poate că exagera un pic, însă impresia lui confirmă alte mărturii.*

…

Iașii, capitala Moldovei, situați într-o regiune mai accidentată decât capitala Munteniei, nu atinseseră dimensiunile și importanța comercială ale Bucureștilor; populația era estimată, la începutul secolului, la vreo  40 000 de locuitori (ea va depăși însă 90 000 în 1848). Cu toate acestea, edificiile publice erau mai mari: în afară de palatul domnesc, despre care am vorbit mai înainte, se vedeau aici biserici mari de piatră și un număr însemnat de palate mici, în stil occidental, în general mai bine construite și mai frumoase decât cele din București. Dar și aici era un mare contrast între locuințele boierești și maghernițele de vălătuci care alcătuiau masa locuințelor și a prăvăliilor. Ca dovadă că activitatea comercială era mai redusă, călătorii notau că, la Iași, nu există hanuri: dar puteau fi bine găzduiți pe la negustori, mai ales la evrei.

Spectacolul străzii era destul de asemănător cu cel de la București: străzi principale podite cu bârne de stejar; palate ce se învecinează cu dughene lăsate pe o parte și prăvălii murdare; calești luxoase mânate de arnăuți cu turban pe cap, trecând pe lângă micile căruțe mânate de țărani, sau pe lângă cele încărcate cu marfă aparținând negustorilor evrei; iar pe jos, toate neamurile din Orient și Occident, în veșmintele cele mai pestrițe. „Eram uluit de varietatea costumelor”, avea să scrie de Giers în memoriile sale.

Vara, pe la ceasurile două după prânz, dintr-o dată forfota înceta, tot orașul parcă adormea. Strada era pustie; lumea mânca și se odihnea. Spre seară, băcanii deschideau obloanele și stropeau prin fața prăvăliei, strada se însuflețea din nou și, în vreme ce negustorii și oamenii de rând se apucau de treabă, muncind până noaptea târziu, domnișorii, călare, și doamnele din lumea bună, în trăsuri, se duceau să se răcorească în pădurea de la Copou.**

…

Dar, ca și în Occident, chirurgia își capătă, în prima jumătate a secolului (al XIX- lea, n.n.), titlurile de noblețe, iar progresele sunt atât de mari, încât cea dintâi aperație sub anestezie are loc, la IAȘI, la doar trei luni de la operația lui Morton la Boston, din octombrie 1846. (se înțelege că e vorba de prima operație din Principate, n.n.)***

* Neagu Djuvara – Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne, Ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 114

** Neagu Djuvara – Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne, Ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 173-174.

*** Neagu Djuvara – Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne, Ediția a II-a, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 203.

Click to view slideshow.

Edward Munch - Scream

Poate că la prima vedere, cele două sintagme din titlu nu se deosebesc prea mult! Dar, oare, așa este?! Eu îndrăznesc să afirm că nu este așa! Diferența există… și e chiar mare. Nuanța – nuanța profundă, nuanța de esență – e cea care face diferența. Credința nu trebuie să fie o caracteristică a vreunei epoci, credința nu trebuie să se conformeze, să se adapteze unei epoci. Credința, așa cum spunea într-o cuvântare de duminică PF Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe (gr. orto= drept, gr. doxa= credință) Române, în Catedrala Mitropolitană din Iași, pe vremea când încă era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, este vederea lucrurilor dincolo de lucruri, adică dincolo de aparențe, ceea ce face din credință motorul de transcendere al existenței. Eu înțeleg, și sunt convins în același timp, că epoca, evul, mileniul aparține credinței, că timpurile, oricare  ar fi ele, oricare ar fi oamenii ce sunt părtași la trecerea lor trebuie să aibă un corolar al  existenței adânc înrădăcinat în credință.

Îl iau ajutor în afirmațiile mele pe Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894) – iată! Nu e vorba de un Sfânt Părinte din primele veacuri creștine, ci un membru al ortodoxiei după aproape nouăsprezece secole de existență: În niciun chip nu pot fi de acord cu părerea voastră…, ca și când creștinismul ar putea să-și modifice dogmele, canoanele slujbele, pentru a răspunde duhului fiecărei epoci și, adaptându-se gusturilor schimbătoare ale fiilor acestui veac, s-ar putea adăuga sau scoate ceva din el.

Creștinismul trebuie să rămână veșnic neschimbat, fără să depindă sau să fie direcționat câtuși de puțin de duhurile fiecărei epoci. Dimpotrivă, creștinismul este cel care cârmuiește și conduce duhul veacului pentru fiecare om care se supune povețelor lui.(Măreția Ortodoxiei, Mărturii biblice și patristice, trad de Cristian Spătărelul, Ed. Egumenița, 2009, p. 120)

Edward Munch - Madona

De multe ori, când vine vorba de participare activă la viața bisericească, începând cu „banala” prezență la slujba de duminică și până la implicarea în diferite activități sociale sau filantropice, tinerii ­­– dar nu numai ei! – se eschivează, iar când vin examenele sau vicisitudini serioase ale vieții își aduc aminte de Hristos, de Biserica Lui. Ca omul curios am mai întrebat și eu în stânga, în dreapta și în răspunsurile ce au venit a primat comoditatea. Domnișoarele, de cele mai multe ori, invocă faptul că nu rezistă mirosului de tămâie sau mirosului de lumânări. Dar cum se face, oare, că nu li se mai face rău când se scaldă în parfumuri tari, de te ia cu amețeală când trec pe lângă tine, înainte de a merge în club?!

Cu toate acestea răspunsul care primează e acela cum că majoritatea, spun ei, cred, doar că nu sunt credincioși practicanți. Ei!, răspunsul acesta mă dă gata de fiecare dată, pentru că în mintea mea limitată nu prea pot face conexiunea necesară înțelegerii acestei noi concepții (new conception of the new age), acest nou tip de credincios. Sic!

Pentru mine a crede e tot una cu a te implica în ceea ce presupune această simțire, pentru mine a crede e tot una cu a manifesta credința, pentru mine a crede înseamnă a practica efectiv gesturile ritualice, măcar din când în când. Pentru mine cel ce spune că nu este un credincios practicant e asemenea celui ce nu crede, e asemenea schismaticilor, e asemenea ereticilor, e asemenea unui biet animal care vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri.

Heresis Dea

Revin la Sfântul Teofan Zăvorâtul:

Participarea la viața Bisericii și lucrarea mântuirii în sânul acesteia îi impune fiecărui credincios următoarele obligații:

Să creadă așa cum crede întreaga Biserică de la început și până astăzi. Să cerceteze fiecare cuget, fie că-i al lui, fie că-i străin, după criteriile acesteia, și să nu îngăduie sinelui său nici cel mai mic dezacord cu învățătura Bisericii, de vreme ce aceasta este „stâlp și temelie a adevărului” (Timotei 3, 15). (Măreția Ortodoxiei, Mărturii biblice și patristice, trad de Cristian Spătărelul, Ed. Egumenița, 2009, p.127)

Recomand:

• Împărăția răului: New Age
• Creștinii în fața „Noii Ere” („New Age”)

Click to view slideshow.

De curând, foarte de curând, am aflat proveniența termenului bulibașă, acordat șefului unei grupări de rromi. El este de origine turcă, nicidecum de proveniență țigănescă, așa cum credeam.

Neagu Djuvara, în lucrarea Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne, explică obiceiul alegerii unui bulukbașa (căpitan de companie): „Cu prilejul adunării anuale, se proceda și la alegerea șefilor, bulibașii (din cuvântul turcesc bulukbașa, „căpitan de companie”), iar dacă șatra era prea mare, se alegea și un șef suprem, bașbulibașa. Această mare adunare, acest trist iarmaroc, putea degenera uneori în încăierări.”…

Vorbim aici de sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor.

mi-am împropiat revolta…

crudă, barbară, poate chiar semidoctă.

Am împroșcat, am aruncat cu pietre,

am scuipat cuvinte-nveninate

și mi-am permis luxul de a nu fi deacord.

M-am  răzvrătit, m-am hâit (și încă mai port această neatârnare),

stând de-a curmezișul bocciilor colegi și puhavilor profesori,

predicând omul autodidact.

Un singur motto zvâcnea în sufletu-mi terfelit:

Să nu ne lăsăm „culturalizarea”

pe mâna ăstora mulți de-și spun profesori.

Cultura ți-o desăvârșești prin ruga asiduă a celor ce au fost…

Și rar, alții vor mai veni.

Această postare poate fi categorisită cu foarte mare ușurință ca fiind Nemuritoare, așa cum nemuritor va fi și cel care i-a dat cea mai puternică strălucire. A înălțătoare, divină și răscolitoare. Păcat că rar se produce câte un asemenea fenomen ce poate zgudui simțămintele multora dintre noi, PĂCAT că nu aceasta este numită muzică, de generațiile ce vin după noi, – chiar și mulți din generația părinților noștri ocolesc asemenea valori inestimabile – și la căutare sunt „marii maeștri” alde Inna, Guță și alții din șleahta lor…

Iată o activitate filantropică excelentă, mi-am zis, într-o perioadă cum nu se poate mai potrivită. Din prea multă lene nu voi crea un text nou în continuare, ci voi reda o preluare din postarea Mihaelei.

Aveți răbdare și citiți până la capăt, nu vă mirați că există asemenea tineri, nu vă bucurați, ci căutați să înțelegeți… și încercați să ajutați, încercați să aduceți un zâmbet pe fețele puștoaicelor ce nu-și merită soarta.

Dacă doriți să susțineți organizatorii iată câteva din link-urile lor:

• http://laviniabiberi.com
• http://rpx.kicks-ass.net
• http://taradaciuc.com

(Textul Mihaelei)

Obiectivele pe care ni le-am propus in cadrul editiei a II-a sunt:

• oferirea de cadouri cu ocazia sarbatorilor de iarna unor copii cu mai putine posibilitati din jud. Iasi
• sensibilizarea bloggerilor ieseni in perioada sarbatorilor de iarna
• dezvoltarea relatiilor de comunicare si cooperare dintre bloggeri si copiii nevoiasi

Pe cine vrem sa ajutam?

• Alexandra (cls. a VIII-a), Ramona (cls. a IV-a) si Georgiana (cls. a IX-a) din Com. Holboca – Mama fetitelor a murit cand erau ele foarte mici si de educatia lor se ocupa tatal. In casa locuiesc si cu bunicul, grav bolnav.
• Mihaela din Com. Probota – Tatal s-a sinucis in 2006, iar mama ei s-a mutat la un alt barbat din sat. Ea locuieste in Iasi la camin, printr-un program de burse al liceului unde invata.

Fetitele mentionate invata foarte bine la scoala, au medii anuale de peste 9,50.

Doriti si voi sa ajutati?

Primim cu bucurie orice fel de donatie, fie ca este vorba de carti, rechizite, hainute sau bani. Singura conditie este ca produsele daruite sa fie intr-o conditie buna.

Campania se desfasoara pe parcursul a doua saptamani, pana pe 6 decembrie, de aceea va asteptam sa ne contactati pana atunci.

Ajutati-ne sa inveselim sarbatorile unor copii de exceptie!

ca fiind o istorie ce ar fi putut să existe și istoria un roman care a existat.

Trebuie să recunoaștem că arta romancierului ne face, adeseori,

să dăm crezare lucrurilor spuse de el, după cum, uneori,

evenimentul real ni se pare de necrezut.

Din păcate, unii sceptici neagă faptul de îndată ce e mai neobișnuit.

Dar eu nu scriu pentru aceștia.

(André Gide – Pivnițele Vaticanului)

Nu pot spune că întâmplarea a făcut să citesc în această ordine operele a doi majori ai literaturii universale: Stendhal și André Gide. Nu sunt un adept al hazardului a unei implacabile sorți. Toate se întâmplă cu un motiv anume. În cazul meu, poate că voi afla la un moment dat, dacă va fi și altul în afară de confirmarea faptului că în perioada secolelor XIX și XX, mai bine zis început de secol XX, Bucureștiul era cunoscut în afara hotarelor, astfel încât autori de statura lui Gide să poată aminti de el fără frica  de  fantastic.

După cum unii dintre dumneavoastră ați anticipat bine vorbesc aici de Mănăstirea din Parma, de Stendhal și de Pivnițele Vaticanului de André Gide.

Amândouă au subiect religios, amândouă au fost, cu siguranță, obiectul criticilor perioadei lor, mai ales din partea Bisericii Romano-Catolice, amândouă au ca personaj principal câte un tânăr: Fabricio del Dongo (Mănăstirea din Parma) și Lafcadio Wluiki (Pivnițele Vaticanului), amândouă au ca moment de cotitură câte o crimă săvârșită din inconștiență de cei doi… și totuși… totuși acești tineri au destine diferite, unul găsindu-și sfârșitul din cauza unei iubiri, ce-i drept, interzisă, iar celălalt găsindu-și, probabil, „un nou început” prin dragoste.

Fabricio del Dongo, un personaj care poate trece foarte ușor ca aparținând aventuroșilor cavaleri medievali, își va sfida tatăl conservator și va fugi să lupte în armata lui Napoleon, acea armată făcută praf la Waterloo. De aici și până în Parma, unde, la îndemnul și sprijinul acerb al mătușii sale, viitoarea ducesă Sanseverina, va trece peste toate intrigile de curte pentru a ajunge arhiepiscop. Din cauza crimei de care pomenisem mai sus va ajunge în turnul Farnese, închisoarea Parmei… de fapt, e un fel de a spune  că din cauza acelei crime, ci mai mult din cauza intrigilor. Aici o va reîntâlni pe Clelia, fiica guvernatorului cetății, generalul Fabio Conti, de care se va îndrăgosti cu adevărat și care îi va împărtăși dragostea. Reușește la un moment dat să scape din închisoare, va ajunge mai târziu vicarul episcopiei din Parma, Clelia se va căsători Crescenzi, dar va avea un copil cu Fabricio. Rând pe rând această iubire interzisă va muri. La un an de la naștere rodul iubirii lor va muri de febră, de durere va muri și Clelia, iar după încă vreun an va muri și Fabio.

Lafcadio Wluiki, e cel care face legătura dintre Parma și Vatican via București. Gide îl naște pe Lafcadio în București în 1874; este bastardul unui cont ce era în slujba de consul al Franței la București. Înainte de a muri contele îi lasă o suma destul de mare moștenire, ținându-și cuvântul dat față de mama acestuia.

Despre iubirea acestui individ destul de mărunt și cu un caracter cam șubred (cu toate că știa  mai multe limbi străine, avea noțiuni de contabilitate și chiar unele sclipiri inteligente) nu voi vorbi, lăsându-vă domniilor voastre să vă dumiriți și să-mi spuneți de am dreptate sau nu când așez în paralel cele două opere.

Iată două dintre puținele motive pentru care prefer mereu oricărui gen de muzică, acea muzică ce implică instrumente clasice… acea muzică muncită, nu cea de club…

Din această cauză pentru mine vioara e reprezentativă în ceea ce privește elocința muzicală, statura și atitudinea aristocrată, voluptatea nimfelor, grația unei Lady…

Vioara e regina instrumentelor, stăpâna sunetelor!

Similare:

Alex DePue: 1, 2, 3 …

David Garrett: 1, 2, 3 …

Și, bineînțeles că, lista poate continua cu foarte mare ușurință.

(Yanni Acapulco – Within Attraction)

E surprinzător cum de adună Yanni atât de buni artiști pentru un spectacol?! Atât de buni?! Eu cred că nu! Când vrei cu adevărat, se poate! Știți îndemnul adresat lui Cristophor Columb: „Mergi drept înainte! Și dacă pământul pe care îl cauți nu există, Dumnezeul îl va crea înadins pentru a-ți răsplăti cutezanța!” De aceeași cutezanță dă dovadă și acest grec.